De ce nu cred în ideea naturalizării de fotbaliști pentru națională

De câțiva ani buni se discută despre această variantă – să luăm un străin valoros pe care-l cunoaștem, să-i dăm centățenia română și să-l folosim la națională.

O fac și alții, mult mai avansați fotbalistic, de ce nu am face-o și noi?

De altfel, de-a lungul timpului, am avut câțiva astfel de fotbaliști suficient de valoroși încât să fie propuși. Nu ceva de speriat, dar au fost. A fost însă greu să se-ntâmple asta în special pentru că-n zona de decizie am avut conducători și selecționeri destul de conservatori de felul lor.

Prin urmare, e vorba de felu-n care văd oamenii lucrurile.

Acum, când vine vorba de astfel de atitudini, tentația mare este să să te duci cu gândul că suntem închistați în tot felul de blocaje culturale sau că avem tendințe xenofobe.

Categoric, unii dintre noi așa suntem.

Personal, văd însă alte motive pentru care ideea naturalizărilor pentru națională este ca nuca-n perete.

În primul rând, faptul că alte echipe naționale se bazează și pe fotbaliști cu origini etnice diferite nu este un argument pentru a face la rândul nostru asta.

Nici măcar nu e vorba de patriotism sau de alte chestii mărețe, cum se grăbesc unii să clameze. Realitatea este că o echipă națională are ca principală trăsătură reprezentativitatea.

Adică reprezintă țara pentru care joacă, societatea în cauză.

De aia i se mai spune „reprezentativa Albionului” sau „reprezentativa României”. Pentru că jucătorii din această formație sunt reprezentativi pentru țara în cauză și dincolo de chestiuni absolut formale, cum este cetățenia.

De cele mai multe ori, în acele țări există o varietate etnică aparte produsă ori de trecutul de mari puteri coloniale ale respectivilor, ori pentru că sunt destinații favorite pentru emigranți.

Astfel, fotbaliștii care ajung în acele naționale sunt, cu unele excepții, reprezentativi pentru ce se întâmplă în societatea respectivă.

De asta am și spus că nu e vorba de patriotism, ci de stare de fapt. Fotbaliștii cu origini magrebiene sau africane sunt reprezentativi pentru Franța. Societatea de acolo are în toate straturile sale indivizi cu acele origini etnice.

Majoritatea sunt cetățeni francezi la naștere, dar dacă ajung să naturalizeze pe cineva, de obicei e o așa zisă naturalizare naturală având în vedere relațiile culturale și chiar unele afinități cu fostele colonii.

Știu, sună sinistru să vorbesc de afinități dacă te gândești cam ce-a-nsemnat Leopold al II-lea al Belgiei pentru Congo sau care a fost atitudinea generală a marilor puteri în relație cu coloniile lor.

Totuși, asta e realitatea. Există un flux continuu de schimburi sociale, economice, culturale etc. între fostele colonii și fostele imperii.

Vei găsi în Franța și medici cu origine etnică africană și instalatori, și șoferi de taxi etc. În toate păturile sociale, aceste etnii există și formează alături de etnicii francezi societatea franceză.

În mare, la fel stau lucrurile și prin alte părți.

Cazul Germaniei, atât de comentat, este efectul a ceea ce este societatea germană – o societate cu o politică deschisă față de multietnicitate și multiculturalism.

Dacă ai câteva milioane de etnici turci și la tine-n țară vin cetățeni de pe tot globul pentru a-și face o altă soartă, automat că vei avea-n națională o asemenea varietate etnică.

Normal, apar și situații ciudate – gen un brazilian în naționala Rusiei. În general, nu sunt regulă, sunt excepții sau specificul celor fără tradiție majoră în fotbal.

Acum, revenind la România…

În afară de românii de peste Prut și de cei plecați cu părinții de mici din țară sau născuți din părinți români pe cine știe unde, nu prea avem o relație aparte cu nimeni din jur.

Nu am avut nici colonii, am fost doar sub diverse dominații și asta se vede parțial în gradul de civilizație din fiecare regiune a țării.

Apoi, suntem o destinație majoră pentru cineva?

Nici măcar cine știe ce destinație turistică nu suntem, ce să mai vorbesc de destinație de emigrare.

Pur și simplu, ca societate, suntem deja reprezentați de ceea ce avem în națională. Buni, răi, cam ăia suntem. În anii care vin, poate se mai schimbă ceva la modul concret, dar la ora actuală a-l face Gnohere român e doar un act de ipocrizie amestecată cu disperare.

PS: în schimb, sunt total în favoarea numirii unui selecționer străin pentru “națională”.