Ce ar trebui să știi despre șpagă în presa sportivă

Cred că nu există vreo temă în care suporterii echipelor de fotbal să fie mai convinși că știu adevărul și totuși să fie atât de departe de acesta.

Șpaga în oresa sportivă este un subiect pe care aproape oricine-l abordează cu siguranță totală, cu credința că ceea ce spune este negreșit adevărat.

Există oameni care fac un efort de gândire atunci când sunt întrebați cum îi cheamă, chiar aproape se uită după buletin, dar când vine vorba de-a afirma că un anume ziarist este șpăgar, orice nesiguranță dispare de pe chipul și din vorbele lor.

Pot fi inclusiv oameni care aseară au stat pe canapea, în fața televizorului și s-au uitat la un meci de fotbal alternativ cu Vocea României, dar care afirmă lejer a doua zi că nu știu cine a luat șpagă de la Becali să scrie ce-a scris sau să spună ce-a spus despre respectivul meci.

Sau sunt oameni care n-au văzut meciul deloc, dar n-au nevoie să vadă despre ce vorbesc, ei știu mai bine.

Dacă vrei să știi mai bine decât cei care doar au impresia că știu mai bine care-i treaba cu șpaga-n presa sportivă, fii un pic atent în continuare.

Pe scurt despre șpaga din trecut

Lucrez în presă de aproape 20 ani, iar asta înseamnă că am ratat la mustață o perioadă de glorie în ceea ce privește șpaga-n presa sportivă.

Când am intrat eu la ProSport, Cătălin Tolontan modificase dramatic termenii înțelegerilor dintre ziariștii sportivi și oamenii din fotbal.

ProSport făcea un titlu de glorie din independența sa editorială încă de la lansare și era primul ziar care începuse să-și trimită oamenii în deplasări în străinătate plătind biletele de avion și cazările acestora.

E posibil să mă-nșel, dar din povestirile colegilor de redacție, decizia a fost luată după ce un ziarist de la ProSport, actualmente la Gazetă, Adrian Florea, a avut o experiență nu tocmai plăcută în avionul de întoarcere dintr-o deplasare a celor de la Ceahlăul Piatra Neamț din Cupa UEFA Intertoto.

Cel mai probabil, se întorceau de la Mallorca, iar Gheorghe Ștefan i-a reproșat lui Adrian ce-a scris, cum a scris și alte minuni din categoria “ti fac io pi tini și la înălțimi”.

Din acel moment, ProSport și-a trimis oamenii în deplasări pe cont propriu și a dat semnalul unei schimbări.

Totuși, alte redacții continuau să se bazeze parțial sau total pe amabilitatea cluburilor despre care scriau și apărea instant nu doar o prietenie de interese, ci și relații strânse de condiționare – eu sunt om cu tine, tu trebuie să fii ziarist cu alții, nu cu mine.

Prin 2004 sau 2005, am avut un tablou și mai complet al relațiilor nocive dintre ziarișiti și oamenii din fotbal când am mers la Onești să fac un interviu cu Nicolae Puiu, fost patron al echipei din localitate, ajuns la faliment din cauza sa și a fotbalului.

Puiu, Dumnezeu să-l ierte, m-a-ntâmpinat în fața unei vile faine și m-a dus în oraș să bem un suc.

Mi-a povestit o grămadă de lucruri și am ajuns cu discuția și la poveștile cu ziariștii care veneau la Onești cu câteva zile înainte de meciuri, erau cazați la hotelul Trotuș, li se puneau la dispoziții tot felul de distracții, inclusiv sexuale și rămâneau în oraș chiar și după meci.

Ei asta era o formă evidentă de șpagă.

Puiu a avut o scuză pentru ce a făcut, o scuză care a sunat incredibil în gura lui:

Dumnezeu a făcut oamenii să fie oaspeți pe acest pământ, dar mie mi-a plăcut să fiu gazdă.

Ziariștii care au participat la aceste deplasări au o altă scuză – “așa se făcea pe atunci”.

M-am despărțit de Puiu, nu înainte să-mi spună că vila în fața căreia mă-ntâmpinase nu era a lui, că a-ncercat doar să se dea mare.

Că o ducea prost și că mulți o duc bine datorită lui.

A murit câțiva ani mai târziu.

În fine, asemeni lui Puiu, au existat o grămadă de oameni în fotbalul nostru care au considerat firesc să le dea șpagă ziariștilor sub tot felul de forme: bani, produse, sex, rezolvări de probleme personale.

Totul în schimbul garanției că nu vor scrie despre furturi ale arbitrilor, despre probleme din interiorul cluburilor, că vor ridica în slăvi jucători care ar fi trebuit neapărat vânduți etc.

Ziariștii luau șpagă pentru că se lua. Unii se limitau totuși doar la ceea ce gazdelor le venea ușor să le ofere – mergeai la Galați, primeai pește, mergeai la Brăila, primeai cămăși, mergeai la Onești, primeai femei…

Scuze, sper să nu mă citească vreo feministă și să m-acuze că pun peștii, cămășile și femeile pe aceeași treaptă.

Mă voi apăra spunând că uneori e nevoie de un pește care să mijlocească dezbrăcarea unei cămăși de dragul unei femei.

Mda… N-aș putea solicita niciodată șpagă ca să spun bancuri bune

În fine, ideea este că s-a luat. Unii au luat mult, alții puțin, alții deloc.

Majoritatea n-au luat deloc.

Ține minte asta.

Cei mai mulți ziariști din presa sportivă n-au luat niciodată șpagă. Din păcate, au luat însă unii care au condus redacții, au avut poziții de șefi și au influențat lucrurile din postura lor.

Câțiva ani mai târziu, prin 2005 sau 2006 (în video spun 2007, dar nu s-a-ntâmplat așa târziu) am avut o nouă dovadă a existenței șpăgii în bani atunci când cineva mi-a propus să mă angajeze la publicația sa.

Ca să mă convingă c-aș face o alegere bună dacă m-aș duce acolo, mi-a spus că el a ținut ziarul doar din șpăgi.

A spus-o firesc, mândru. Un fel de “dacă vii la mine, om te faci”.

Am înțeles atunci că Tolontan făcuse ceva extraordinar cu cei mai mulți dintre noi. Ne convinsese să considerăm firescul altora drept cel mai nefiresc lucru posibil.

Un păcat cu adevărat capital.

Nu e vorba că eu nu am luat vreodată șpagă, dar e vorba că mulți ziariști din generația mea au considerat asta de neacceptat.

Ține minte, cei mai mulți dintre noi sunt corecți, n-am luat vreodată șpagă și nici nu intenționăm să luăm.

Cele 3 situații în care ți se pare că un ziarist e șpăgar

Există 3 situații în care un ziarist îți poate părea șpăgar.

1. Situația în care respectivul ziarist chiar ia șpagă
2. Situația în care ziaristul respectiv este slab profesional / personalitate
3. Situația în care ziaristul respectiv e doar un traficant de presă

Despre prima situație ți-am vorbit deja, nu e nimic de comentat în plus.

Foarte important este să-nțelegi celelalte două situații.

Situația în care ziaristul respectiv este e slab profesional și ca personalitatee și cea mai frecventă.

Ca idee, toți prindem zile slabe, dar dacă asta devine o obișnuință, atunci e firesc să fii bănuit în primul rând că ești incorect și abia apoi că ai fi prost.

Genul de ziariști care „prind des zile proaste” sunt ușor de identificat – au o atitudine slugarnică prin emisiuni, ridică doar mingi la fileu, râd mai ales ca proștii la orice glumă răsuflată.

Ei nu iau șpagă, ei pur și simplu sunt în profesia asta pentru a se gudura pe lângă oamenii din fotbal.

Dacă nu erau ziariști și erau strungari, se gudurau pe lângă strung.

Dacă nu erau ziariști și erau taximetrișit, se gudurau pe lângă aparatul de taxat.

Faptul că sunt ziariști e o pură întâmplare, una totuși tristă având în vedere că ocupă locurile la care tânjesc tineri care ar vrea să lucreze-n presă.

Traficantul de presă se bazează pe o practică născută în același timp cu meseria de ziarist.

Nu e vorba de bani, nu e vorba de produse, e vorba de un târg care se face-n profesia noastră. Șefii de redacții tolerează genul acesta de șpagă pentru că o consideră profitabilă pentru profitul editorial.

Concret, anumiți ziariști se-mprietenesc atât de mult cu oamenii din fotbal încât încep să-și facă reciproc servicii. Oamenii din fotbal le dau ziariștilor informații, iar ziariștii îi favorizează pe aceștia atunci când li se ivește ocazia, de cele mai multe de-o manieră aparent inofensivă.

Cumva, ziariștii în cauză au descoperit că nu deloc profitabil să fii prea rece cu cei care-ți pot fi surse așa că duc relația cu oamenii de fotbal la un nivel care le permite să se considere prieteni.

De asta vezi din senin tot felul de ciudățenii – fotbaliști care nu joacă nimic propuși la națională, interviuri cu personalități care nu sunt personalități, note mari pentru evoluții mici, titrări avantajoase pentru unii și neavantajoase pentru rivalii lor etc.

Acum niște ani, pentru ca aceste împrieteniri cu sursele să nu evolueze atât de mult încât să pună în pericol independența editorială, Tolontan făcea o așa-zisă rotire de cadre – cei care scriau despre Steaua trecau să scrie despre Dinamo, cei de la Dinamo la Rapid și tot așa.

Între timp, s-a renunțat la asta și redacțiile profită de relațiile pe care ziariștii le dezvoltă de cele mai multe ori onest cu sursele lor.

Din păcate, există suficiente cazuri când onestitatea lipsește și ziariștii devin agenți de PR infiltrați în redacții.

Ce ar trebui să reții neapărat

Ce vreau eu să reții este că majoritatea ziariștilor din presa sportivă nu sunt șpăgari și nici nu vor fi vreodată.

Majoritatea sunt corecți cu meseria lor, dar avem zile și zile.

Unii suntem mai talentați, alții mai puțin talentați.

Cei mai mulți ne dăm silința să fim corecți, dar categoric avem momente în care facem tot felul de erori, unele de-a dreptul penibile.

Spre deosebire însă de un instalator care dacă-ți greșește o lucrare afli tu, eventual și unii dintre vecinii tăi, noi când greșim o facem în ochii tuturor.