Eroii de benzi desenate din presa sportivă

După cum știi, cred la modul serios că presa sportivă este cea mai performantă formă de presă din România.

Prin urmare, ideea unei lipse de respect față de breaslă este falsă.

Asta nu înseamnă că oamenii care practică această meserie o fac de-o manieră perfectă.

După cum bine se știe, doar cei care consumă presă sportivă pot atinge perfecțiunea.

Mai ales când dezbat pe Facebook.

În fine, printre imperfecțiunile presei sportive există și încercarea unora dintre noi de-a fi mai solemni decât e cazul în tot felul de momente dificile pentru sportul românesc în general și pentru fotbal în special.

Deci nu e vorba de momentele în care un ziarist încearcă să expună defectele unei realități concrete din lumea sportului, ci de momentele în care un ziarist încearcă să comenteze de-o manieră neobișnuit de întristat - dezgustată problemele pe care le observă în această industrie.

Ceea ce îl face pe respectivul ziarist să pară mai puțin preocupat de fapte și mai mult preocupat de felul în care-l percep cei care-l ascultă.

Dacă tot faci o analiză, nu pierde ocazia să te autoglorifici

Aș fi dat un exemplu în care eu am făcut asta la un moment dat, dar pe cuvânt că nu-mi vine-n minte în ciuda faptului că sigur sunt o grămadă de exemple. Măcar parțial și tot am făcut - adică am tratat situații banale ca fiind cine știe ce catastrofe.

Doar că nu-mi amintesc acum un exemplu și prefer să trec mai repede la subiect decât să mă strofoc să mă autoflagelez cu orice preț.

Plus că mă ajută ce-a făcut Emil Hossu Longin aseară, pe Facebook, de-a preluat Gazeta azi pe propriul site.

Emil, pe care nu-l cunosc personal, a observat niște lucruri corecte.

Că echipele românești au păpat vreo 100 milioane Euro de la UEFA în ultimii 15 ani, dar că au făcut orice cu banii aceia numai ce ar fi trebuit nu.

Doar că la final, Emil, pe care din nou nu-l cunosc personal, a încheiat cu un "noapte bună".

Ceva banal, nu?

Nu.

În cazul de față, a fost mai degrabă fel de "mic drop".

Sau un fel de fatality de la Mortal Kombat.

De ce simțim noi nevoia să facem scheme de acest tip?

De ce simțim nevoia să comentăm lucrurile de-o manieră care să ne poziționeze cumva pe un piedestal al eroului care expune impostura din lumea fotbalului românesc?

De ce ne înflăcărăm vocal sau în scris în astfel de momente, deși suntem doar ziariști. Adică, așa cum ar spune fratele meu inginer - "privitori atenți și cerebrali ai muncii altora".

OK, am înflorit asta.

Fratele meu este inginer și n-ar folosi vreodată sintagma "cerebrali" în raport practicanți de meserii din zona de “uman”, chiar dacă-n breaslă sunt o grămadă de ingineri la modul propriu, nu doar la figurat.

A spus doar ceva de genul "voi doar scrieți despre ce muncesc alții".

În fine, curiozitatea mea este serioasă și am o bănuială în privința răspunsului.

Teoria ziaristului de sport cu un suflet mare și mai multe suflete mici, dar ambițioase

Concret, cred că sufletul mare al fiecărui ziarist co-există cu tot felul de suflete mai mici, dar foarte ambițioase în anumite momente.

Un suflețel de scriitor nerecunoscut.

Un suflețel de fotbalist netalentat.

Un suflețel de manager nepriceput.

Un suflețel de oengist / activist smiorcăit etc.

Iar printre toate aceste suflețele, din când în când, își face simțită prezența suflețelul de păun fără coadă. Adică suflețelul care-l face pe ziarist să dorească să fie adulat / admirat de cei care-i urmăresc vorbele.

Și ca să obțină asta, se-mbracă pe Facebook sau în studiourile televiziunilor în haina eroului care condamnă vehement toată răutatea și toată putreziciunea din fotbalul românesc.

Tot ceea ce îi dezgustă de altfel zi de zi pe oameni și nu-i lasă să performeze în domeniile lor și să fie fericiți și...

Exagerez.

Asta cu problemele din fotbal care-i împiedică pe oameni să ducă o viață așa cum și-ar dori cred că e subiect pentru un alt text care să mă facă adulat la rândul meu.

Rămân la ideea de bază.

Anumite analize, anumite luări de poziție sunt simple forme de-a obține atenție, nu audiență.

E-n spiritul meseriei de ziarist să încerci să ajungi cu mesajele tale la oameni, adică să obții audiență.

Dar e-n spiritul cerșetorilor de atenție de-a încerca să obțină glorie personală și recunoaștere de tip social media.

Tocmai l-am făcut pe Emil cerșetor de atenție?

Nu.

Ți-am spus doar, nici nu-l cunosc.

Cred că e prima dată când aflu ceva legat de ceea ce postează pe Facebook.

Profit doar de ceea ce am citit ca să duc discuția în această direcție și ca orice ziarist leneș care nu face teren, m-am repezit la ce mi-a adus tastatura aproape.

În schimb, i-am făcut cerșetori de atenție pe absolut toți ziariștii care încearcă să obțină această ieftină glorie personală la pachet cu audiența.

I-am făcut cerșetori de atenție pe toți cei care sunt mai interesați de laudele "urmăritorilor" decât de efortul de-a vedea logic orice situație. Desigur, în măsura capacităților lor.

I-am făcut cerșetori de atenție pe toți cei care ar da orice pentru căldura pe care le-o oferă sintagmele "ce bine le zice!" sau "singurul care zice lucrurilor pe nume", chiar dacă asta poate implica pierderea din vedere a realității în întregul ei.

I-am făcut cerșetori de atenție pe cei care ar spune orice în emisiuni, doar - doar vor da site-urile titluri din care să reiasă cât de tare a fost atacul său, indiferent dacă asta afectează sau nu de-o manieră incorectă ținta atacului.

Sigur, poate niciunul dintre colegii mei nu face așa ceva și eu vorbesc doar din experiențe personale pe care nu am reușit să mi le amintesc din cauza unui blocaj pe care doar psihanaliza ar putea să-l expună în toată splendoarea asa.

Așa că dau vina pe alții.

Sau poate că majoritatea celor care au astfel de atitudini vehemente sunt doar oameni care trăiesc real ceea ce exprimă și că doar mintea mea sesizează comicul acestor situații.

Poate Emil doar a spus noapte bună, iar eu am scris un text despre asta.

În fine, dacă tot risc să bat câmpii, pot merge mai departe de atât și să fac gestul clasic al nebunului care le recomandă altora ponturi pentru sănătatea minții lor.

Când mai vezi diverși arătându-se super consternați, super uluiți, extra ultragiați, infinit dezgustați, dezamăgiți până aproape de lacrimi în legătură cu fotbalul românesc, fii sigur că urmărești o comedie.

Nu pentru că respectivii ar mima stările respective, deși cred că-n sufletul mare al multor ziariști sigur există și un suflețel de actor nedistribuit.

Ci pentru că oamenii respectivi încearcă să fie eroi ai unor cauze în care pot fi doar observatori cu opinie.